Teatrul “Tudor Vianu” a prezentat marţi seara ultima premieră a stagiunii 2010 – 2011. Pe 24 mai, la Sala Mică, generoasa idee a managerului Mircea M. Ionescu – Studioul experimental – de a invita dramaturgul să îşi pună în scenă propriul text, a prins viaţă pentru prima dată în teatrul giurgiuvean. S-au consumat, în fapt, mai multe premiere: scriitorul Dinu Grigorescu a fost pentru întâia oară regizorul şi scenograful propriei piese; actorii s-au aflat pentru prima dată la Giurgiu cu o premieră absolută; nu s-a mai întâmplat până acum ca Dinu Grigorescu să accepte un alt titlu pentru piesa lui, aşa cum este cazul acum, când „naş” este Mircea M. Ionescu.

Şi, cel puţin la Giurgiu, a fost primul spectacol „dinamitat” de chiar realizatorul lui, prea lunga şi neinspirata tiradă a domnului Grigorescu punând în umbră toate plusurile de necontestat ale textului, interpretării şi chiar ale muncii sale de regizor.

Satiră cruntă – şi tocmai de aceea dureroasă pentru noi, contemporanii – la adresa societăţii româneşti, în care valorile sunt răsturnate şi politicul a ajuns să pervertească tot, „Horoscopul Puterii” se distinge printr-o curs ascendent al intrigii şi prin replici spumoase, de un umor extraordinar. „Domnule Preşedinte, să ne trăiţi şi să ne îmbogăţiţi!”, „Şi noi cu ce rămânem? Cu somnul românesc.”, „Somnoroase partidele pe la sedii se adună, / Se ascund în ministere, / Românie, noapte bună!”, „Mulţi bani trăiască!” sunt câteva exemple, dar textul abundă în replici inteligente, cu trimitere directă la cea mai strictă actualitate dâmboviţeană.

Cătălin Oprea – Dan Nenorocescu – este tipul candidatului perfect în alegeri, nepătat, convingător şi charismatic, manevrat din spate de „băieţii deştepţi” personalizaţi prin VIP (Cătălin Popa) – personajul cel mai negativ dintr-o piesă numai cu personaje negative. Fifi – poate cel mai nuanţat dintre roluri şi poate cel mai bine conturat personaj – este liantul piesei şi datorită interpretării promiţătoare a Mariei-Magdalena Chihaia. Un rol bun face şi Gabriela Ioniţă – Nely, însă personajele care reţin cu adevărat atenţia sunt Aurel – Andrei Abdul (care avem convingerea că poate mai mult) şi Gagica Turmentată – Karina Stănculescu, apariţie fulminantă şi deosebit de preţioasă în economia spectacolului.

Una peste alta, spectacolul a plăcut, nu şi epilogul lui. De aceea, spunem că Studioul experimental poate fi un succes pe termen lung, dar numai cu o condiţie: ca Mircea M. Ionescu să îşi continue apostolatul la Giurgiu, chemând fără încetare spectatorii în sală cu producţii din dramaturgia românească de cea mai bună calitate.

„Giurgiu, o cetate a teatrului” nu este un vis nebunesc, ci Visul pe care un împătimit al artei dramaturgice vrea să-l dăruiască oraşului.

A rămas gustul amar al succesului împărtăşit cu prea puţini spectatori, al unei piese mult mai bune decât a încercat să ne convingă autorul ei.